UNIVERSITATEA „ANDREI ŞAGUNA „ DIN CONSTANŢA

Facultatea de Ştiinţele comunicării şi Ştiinţe politice  „George Pruteanu”

 

REFERAT

 

 

IDEEA DE EUROPA

 

Unificarea Europei prin puterea armatei statului francez ce înlocuieşte principiul medieval al unităţii creştine.

 

Student GHILASE ROMEO

Specializarea – Jurnalism, anul III

 

Obiective:

1. Principiul medieval al unităţii creştine

2. Puterea armatei statului Francez sub Napoleon -naţionalismul

3. Unificarea Europei – strategie cu puţine şanse de izbândă

 

Ipoteze

Confuzia. Ce fapte istorice au influenţat perioada de tranziţie de la principiul evului Mediu la unificarea Europei

Daca vrem să descoperim contribuţia medievală la unitatea europeană, trebuie să luăm în considerare un plan secund situat sub sfera politică, alaturi de ea.

 

Concluzie

Puterea militară nu a dus la unificarea Europei decât pentru perioade extrem de scurte, o dovadă certă că folosirea forţei armate în Europa, a expansiunii teritoriale, a puterii de moment deţinut de o ţară europeană, este un real motiv de analiză a ideii de uniune Europeană.  Puterea armată nu înlocuieşte un principiu.

 

Cap.1 Principiul medieval al unităţii crestine.

Noţiunile despre o societate unită, un commonwealth, derivau în Evul Mediu din două surse: ideea de comunitate crestină şi universalismul Imperiului Roman. Francii, popor primitiv, incapabil de analiză intelectuală de fineţe, aveau tendinţa de a confunda ambele surse cu propria lor dominaţie şi dominatia lor o identificau cu Europa. Ei gândeau ca sunt moştenitorii Imperiului Roman universal dar în realitate, nu erau. Nici pretenţia lor de a se indentifica cu Creştinătatea nu rezista.

În adevaratul sens al cuvantului, Creştinătatea era comunitatea credincioşilor de oriunde şi din orice timp; nu putea fi redusă Creştinătatea la unităţi politice temporale. Astfel se explică respingerea de către intelectualii de marcă a încercării, conturată sub Carol cel Mare, de a identifica Europa cu Occidentul şi unitatea europeană cu unitatea crestină. Biserica însăşi nu-şi putea permite să accepte o asemenea limitare a Creştinătăţii. Drept rezultat al acestei situaţii a fost o anumită ambiguitate a ideii de unitate, discutată de-a lungul Evului Mediu. Unii vorbeau de unitatea creştină, una care însemna mai mult decât unitatea europeană şi nu însemna nicicum o unitate în sensul geografic al noţiunii. Alţii, în imposibilitate intelectuală de a atinge anumite înălţimi, confundau unitatea religioasă cu aceea politică. Aceasta confuzie era conştientă şi rezulta până în Evul Mediu târziu din limitarea intelectuală a unor oameni.

Totuşi, în Evul Mediu târziu, confuzia a fost conştient alimentată. Din această perioadă, ideea de unitate europeană a fost transferată la nivelul propagandei şi redusă la acest nivel. Se mai adauga faptul că era mai usor să creezi un sens al unităţii europene pe baza ostilităţii şi a opoziţiei decât pe baza beneficiilor pe care unitatea le-ar putea aduce. Biserica a predicat fără succes frăţia creştinilor, însă numai sub ameninţarea Islamului s-au unit creştinii şi numai cât a ţinut ameninţarea acestuia. Creştinii n-au fost ţinuţi împreună de perceperea sensului intereselor comune. Identitatea Europei ca entitate distinctă s-a conturat pe timpul lui Carol cel Mare pe temeiul ostilitaţii faţă de Imperiul Bizantin.

Acest sentiment de ostilitate, deşi prezent cu intermitenţă de-a lungul perioadei de referinţă, n-a fost aşa de cuprinzător cum adeseori se crede. Biserica, spre exemplu, n-a încetat să gândească despre sine ca fiind una, în ciuda schismei pe care n-a renunţat niciodată s-o vindece şi să-şi recupereze unitatea. De asemenea, este semnificativă concepţia despre Europa a Papei Pius al II-lea (1458-1464), concepţie care cuprindea pe greci, Balcanii şi Bizantul. S-a scris mult despre unitatea medievală ca despre ceva ceea ce noi, modernii, am pierdut. O cercetare a realităţii arată că unitatea, pe care suntem înclinaţi să o idealizăm, nu era o unitate a Europei, ci una creştină. Aceste tipuri de unitate nu se suprapun complet şi nu trebuie confundate. De asemenea, nu trebuie să facem confuzie între imperiul occidental de la Carol cel Mare, la Friederick al II-lea şi Europa. Nu era Europa şi nu era acceptată ca atare de francezi sau de englezi. Evul Mediu a creat elementele unei culturi comune. Codul cavaleresc, spre exemplu, nu ţinea seamă de graniţele naţionale. Apoi, la nivelul teologiei şi al filosofiei, s-a constituit un limbaj şi o terminologie comună care, evident, nu trebuie exagerate ca importanţă. În literatura naţională, locală, spre exemplu, cu apariţia lucrării Chanson de Roland (780)(1), se poate vorbi de apariţia sentimentului naţional. În filosofie, existau notabile diferenţe între Oxford şi Paris, ca centre universitare. În secolul al XII-lea, existau, de asemenea, şcoli de drept distincte. Cu toate acestea, ar fi absurd să negăm caracterul european al civilizaţiei.

(1)Cântecul lui Roland – cea mai veche operă, importantă a literaturii franceze

 

 

 

 

 

Cap. 2 Puterea armatei statului Francez sub Napoleon – naţionalismul

 

Petre Ţuţea – „…El face adevărata istorie a Revoluţiei franceze. Un om a refăcut ordinea naturală, punând parul pe haimanalele de pe uliţă. Când a fost întrebat cum îşi explică intrarea armatelor sale în Ţările de Jos ca pe bulevard, în timp ce regii Franţei se opinteau la ele zadarnic, Napoleon a răspuns: N-au intrat armatele Franţei, ci ideile revoluţionare de pe drapel! Începuse o nouă filozofie a istoriei, cu Napoleon.

 

 

Între 1777 şi 1863, sensul Europei ca unitate, ca ceva mai mult decât o expresie geografică, s-a prăbuşit. “Cine vorbeşte de Europa se înşeală”, va remarca tăios Bismarck în 1876. Două motive fundamentale explică această schimbare. Mai întâi, creşterea naţionalismului pe valul Revoluţiei franceze. În fapt, filosofia idealistă a alimentat credinţa în primatul naţiunii şi în statul – naţiune ca forma cea mai înaltă de unitate. Această creştere a naţionalismului nu s-a produs dintr-o dată; în prima jumatate a secolului al XIX-lea, creşterea naţionalismului a fost contrabalansată de un conservatorism în care sensul unităţii europene era puternic.

Cu mult înainte, însă, regimurile revoluţionare napoleoniene provocaseră o reacţie. Ideea de unitate europeană impusă de Napoleon a lezat sensibilităţile patriotice în Europa. Din nou, hegemonia şi imperialismul unei singure puteri stârneau repulsie. Totusi, nu era suficientă opoziţia faţă de această unitate impusă; trebuia propusă o concepţie de unitate acceptabilă. Cert este că reacţia împotriva Imperiului lui Napoleon a pus la ordinea zilei problema unităţii europene în condiţiile persistenţei cosmopolitismului secolului al XVIII-lea.

Căderea Imperiului napoleonian era întrucâtva asemanatoare cu aceea creată de prăbuşirea Imperiului lui Friederick al II-lea Hohenstaufen la 1250. Fiecare parte componentă a fostului Imperiu napoleonian a produs idei de unitate europeană potrivite propriilor interese. Pentru Metternich revoluţia franceză a distrus Europa pe care el o ştia. Unitatea europeană, în viziunea lui, era cel mai bine reprezentată de solidaritatea curţilor şi a guvernelor. Această concepţie negativă şi reacţionară asupra întegrării europene era slăbiciunea sistemului lui Metternich.(2)

­­­­­­­­­­­­­­­­___________________________________________________________________

(2)Metternich – (1773-1859) om de stat austriac şi unul dintre cei mai importanţi diplomaţi ai timpului său.Perioada dintre  înfrângerea lui Napoleon la Waterloo în 1815  şi Revoluţia de la 1848 a fost denumită Epoca lui Metternich

În a doua jumatate a secolului al XIX-lea, spiritul european chemat în avanscenă împotriva hegemoniei lui Napoleon, era în eclipsă. Există două raţiuni ale acestei alunecări a spiritului european pe un plan secund. Mai întâi, era vorba de puterea extraordinară a naţionalismului care, sub Bismarck(3), Cavour şi alţii, a devenit credinţă de masă datorită combinaţiei cu avansul democraţiei; se ajunsese să se creadă ca naţionalismul era leacul bun la toate; ca dacă fiecare naţiune se va bucura de dreptul la autodeterminare şi-şi va dobândi frontierele ei naţionale, vor fi automat îndepărtate toate cauzele de conflict; ca o armonie naturală se va instala între naţiuni şi această armonie ar putea, fie diminua instantaneu nevoia de unitate a Europei, fie ar reduce-o automat.

 

Cap. 3 Unificarea Europei – strategie  cu puţine sanse de izbândă

Conceperea Europei ca o republică, ca un concert al puterilor suverane, însemna ca unitatea europeană era văzută ca o unire şi o armonizare a intereselor acestora. Problema practică era cum să fie unite aceste entitaţi în ceea ce se numea un sistem general.

În Evul Mediu ideea de unitate politică a Europei era concepută doar sub forma imperiului, secolul al XVII-lea o concepea sub forma republicii, a republicii creştine. Realizarea unităţii sub hegemonia vreunei puteri, fie ea a Habsburgilor sau a Bourbonilor, era de neconceput; era apreciată incompatibilă cu menţinerea calităţilor esenţiale ale societăţii europene. Erau priviţi ca cei mai buni europeni oameni ca Wilhelm de Orania (1650-1702) care au combătut planurile de dominaţie ale unei singure puteri. O asemenea unitate nu era de dorit şi adevărul afirmaţiei se verifica şi pe timpul lui Napoleon I (1769-1821); împarat al francezilor între 1804 si 1815).

În viziunea lui Friederick cel Mare (1712-1786), sănătatea corpului politic european depinde de echilibrul între marile puteri şi ruperea acestui echilibru ar perturba sănătatea acestui corp. Chiar în secolul al XVIII-lea spirite mai elevate precum un Iohann Heinrich von Iustian a manifestat îndoieli faţă de veracitatea acestei afirmaţii. Balanţa puterilor, susţin ei, n-a făcut decât să conserve o legătură socială imperfectă, un grad de solidaritate suficient numai pentru menţinerea Europei într-o stare de agitaţie perpetuă fără a-i coagula unitatea. Era clar că armonia între puteri era aceea care conserva automat balanţa puterilor. Ca urmare, trebuia mai mult: o constituţie şi instituţii comune. Aceasta era viziunea lui J.J.Rousseau (4) deşi se pare că el s-a îndoit asupra faptului că un asemenea obiectiv era realizabil din punct de vedere practic.

(3)Bismark ,(1815 – 1898) – om de stat al Prusiei (Germaniei), principe, prim ministru, cancelar, demis în 1890.Cunoscut sub denumirea Cancelarul de fier.

(4)JJ Rousseau (1712 – 1778) – filozof francez de origine genoveză, un ilustru gânditor al iluminismului

Împarţirea Poloniei (în 1772), s-a spus, a fost evenimentul care, mai mult decât altele, a zdruncinat încrederea în balanţa puterilor. S-a observat, de asemenea, că, deşi marile congrese europene pretinseseră că servesc interesele comune ale Europei, cei care negociau reprezentau, de fapt, interesele anumitor ţări. Ca urmare, concluzia era că este necesară o nouă concepţie asupra unităţii europene. Nimeni n-avea o idee clară despre felul în care o asemenea concepţie ar trebui formulată şi mai ales pusă în practică.

Dacă un om de stat încercă, ocazional, să formuleze consideraţii mai largi, o facea în sensul explicitării interesului propriei ţări. În 1777, spre exemplu, Contele Vergennes, ministrul de externe al lui Ludovic al XVI-lea după 1774, se opunea anexării Renaniei la Franţa cu o argumentare caracteristică: “Ţările Rinului sunt foarte tentante şi ar merita anexate Franţei, dar prejudiciile implicate ar depăşi beneficiile. Franţa ar rămâne fără o politică într-o Europă cazută în anarhie”. Este clar că el nu vrea o Europă aruncată în anarhie, dar motivele lui reale ţin de interesele Franţei. Urmarirea doar a intereselor teritoriale ale Franţei ar putea avea între urmările de nedorit tulburarea ordinii europene. Din argumentele lui Vergennes rezultă clar ca el concepe Europa ca o unitate, iar Franţa reprezintă o parte a acesteia. Peste mai puţin de un secol, poziţia va fi radical schimbată. Când un diplomat englez îl prevenea pe Bismarck în privinţa faptului că îşi asuma riscul de a atrage dezaprobarea Europei, el a raspuns cu trufie: “Cine este Europa?”.

Bibliografie:

Eminescu, Gh. – Napoleon Bonaparte, Ed. Academiei, Bucureşti, 1986

Petre Ţuţea – 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, p.73

 

Alte referinţe:

http://pentrufamilie.ro/2007/11/27/integrare-politica-europeana-evolutii-si-scenarii/