Destin pălmuit de istorie
Urăsc cuvântul “postdecembrist”. Profund. Deoarece anii post-revoluţie mi-au marcat destinul intens, fără să pot replica, într-un singur sens, prins într-o învolburare a faptelor ce din punct de vedere istoric le găsesc drept unele cu întâietate.
Mai întâi a fost extazul de după. După ce extazul a trecut, a venit nesiguranţa. După nesiguranţă, istoria şi-a trecut pe agendă câţiva ani de linişte şi parcă aievea, puţină vlagă materială şi spirituală. În anii 1990 -1995. Pe urmă, încet şi sigur, istoria şi-a pus umărul şi a întors mica “gură de aer” luată, transformând-o în înghiţituri seci. Apoi din ce în ce mai rău, vizibil, modul şi calitatea vieţii a început să scadă. Între timp. Am devenit persoană aparată de NATO. De parcă aveam nevoie. Aveam sau nu, alţii au ales pentru mine. Aşa că, după NATO am intrat cu capul înainte precum berbecii în UE. Mai mult forţat. Şi ce dacă? Pai, da! Ce dacă abia am intrat! Bine că am intrat. Alţii au considerat că UE este alegerea. Eu nu. N-am avut nimic de spus. Şi dacă am avut, am fost mic, singur şi minoritar. Aşa că, iar, istoria mi-a dat cu tifla. Până cand? Până în anii 2005. După 2005, indiferent de ce am vrut eu, istoria mi-a pus capac. Capac deasupra , sub şi în lateral. Deci, am devenit puşcăriaşul istoriei. Pe care nu eu am decis-o. Nici măcar n-am influenţat-o. Prin vot. Sau prin strigăte. Eu am vrut altceva. Dar istoria a zis că e deja târziu să mai şi “ vreau” ceva. Mi-a spus să tac, că-s mic.
Iată că acum, în 2011 istoria vine repede şi mă face ce nu am fost pănă acum – sclav. Şi nu pot spune nimc. Pentru că sunt singur. Degeaba constiinţa mea a trecut la un nivel de înţelegere superior. Degeaba. Istoria mi-a influenţat destinul. Istoria mi-a trasat un drum pe care il ştia dinainte, premeditat. Iar eu trebuie să merg pe drumul istoriei.
Istoria asta, recunosc, nu este istoria faptelor. E istoria unei geneze, a tranziţiei şi poate a dispariţiei unei utopii. A unei himere. A unei idei. Ceva ce nu există. Si tocmai acum se găseşte istoria să pună piciorul în prag şi să transforme o lume de ţări într- o lume. De ţări. Unite sau nu. Cum să uneşti ceva ce nu există ? Retorica mă mănâncă. Ideea de Europa – au încercat şi alţii s-o pună în practică. De mai multe ori. Dealungul istoriei. Cu forţa sau liber. Rezultatul? Europa asta nu vrea să stea lipită. Istoria, ori e tembelă, ori e anexă. De gânduri. Istoria nu înţelege. De aceea, destinul meu este luat la palme de istorie. Istoria mi-a spus că sunt contra, pro sau nu mi-a spus… Şi ce? Ce contez eu, unul singur?
Am scris aceste rânduri pe ultima pagină a unei cărţi găsite în grabă să nu fugă ideea. Cartea era de istorie.
Romeo GHILASE, decembrie,10, anul 2011

